MATRIX
Dincolo de sistem

A-ți aminti momente trăite în interiorul pântecelui matern poate suna extraordinar, și totuși este un rezultat accesibil practic oricui are chiar și o susceptibilitate hipnotică moderată. Nu este vorba despre nicio putere supranaturală, ci despre o capacitate umană naturală.

Ghidarea unei regresii până la pântecele matern nu necesită tehnici de inducție complexe. Cu o persoană cu o predispoziție genetică medie, este suficient să i se adreseze întrebări în timp ce stă așezată sau întinsă, confortabil relaxată, cu ochii închiși. Procesul începe cu orice amintire din trecut, o zi la școală, un moment din copilărie, orice episod, lăsând persoana să îl relateze liber, cu detalii despre ce poartă, locul, senzațiile. Trecând de la o amintire la alta, tot mai înapoi în timp, persoana ajunge treptat într-o stare de somnolență profundă. În acest moment i se poate cere să ajungă la un moment în care se afla în pântecele mamei.

Cu o ușurință surprinzătoare, persoana aflată sub hipnoză începe să descrie detalii precise: poziția sa în uter, mișcarea mâinilor și picioarelor încă în formare, senzația de căldură și protecție din lichidul amniotic. Întrebată despre săptămâna de gestație, răspunde adesea cu o siguranță neașteptată. Un element central al acestor ședințe este cordonul ombilical, descris nu doar ca un canal de hrănire, ci ca un adevărat instrument de comunicare: prin intermediul lui, conform relatărilor celor aflați în regresie, este posibil să se perceapă emoțiile mamei și chiar gândurile ei, chiar înainte de a cunoaște o limbă pentru a le exprima în cuvinte. Unele ședințe dezvăluie și momentul dinaintea concepției, persoana descriind cum își observă viitorii părinți, alegând în mod conștient dacă și când să "intre", iar în unele cazuri alegând chiar sexul în care s-ar întrupa și motivele din spatele acelei alegeri.

Un aspect recurent al acestor regresii implică transmiterea stărilor emoționale ale mamei către făt. Grijile, temerile sau tensiunile trăite de mamă în timpul sarcinii, chiar și cele comunicate de o terță persoană, precum un medic, par a fi percepute și "absorbite" de copilul încă nenăscut prin legătura ombilicală, modelându-i experiența prenatală cu mult înainte de naștere. Acest lucru face posibil, în timpul ședinței, să se exploreze nu doar experiența directă a fătului, ci și să se realizeze o conectare, prin canalizare, cu propria experiență a mamei din aceeași perioadă, oferind o imagine mai completă a ceea ce se întâmpla în jurul acelei sarcini.

Regresiile pot continua până la momentul nașterii, adesea retrăit cu intensitate fizică și emoțională: senzația de a fi împins afară, contactul cu primele persoane din afara pântecelui matern, separarea bruscă de mediul protejat al uterului. Este obișnuit ca persoana să exprime rezistență față de schimbare, alături de un sentiment de ușurare la reîntâlnirea cu mama imediat după naștere.

Pătrunzând și mai adânc într-o regresie temporală, un subiect cu susceptibilitate hipnotică ridicată poate merge dincolo chiar și de amintirile din perioada gestației și poate ajunge la amintiri ale morții anterioare vieții actuale. Din momentul separării de corpul fizic, există o relatare recurentă a unui pasaj dimensional asemănător unui tunel, cu o lumină la capăt care invită la continuare.
Acest tip de experiență nu apare doar sub hipnoză: a fost de asemenea raportată de persoane care s-au aflat în pragul morții în urma accidentelor, comelor sau stopurilor cardiace. Relatările converg către elemente recurente: conștientizarea faptului că nu mai sunt legate de corpul fizic, absența fricii, o atracție plăcută către lumină, dispariția durerii și a greutății, o percepție alterată a timpului (viața trecând în simple clipe), și, adesea, prezența unor persoane dragi care au trecut deja dincolo sau a unor figuri familiare propriei culturi sau credințe. Revenirea la viața fizică, dimpotrivă, este descrisă ca o experiență dureroasă și nedorită.
Știința explică fenomenul prin procese neurofiziologice, traumatisme cerebrale, modificări ale tensiunii arteriale și lipsă de oxigen, demonstrabile chiar și în contexte precum stresul gravitațional intens trăit de piloții militari. Dar în regresiile hipnotice, tunelul de lumină este rememorat de persoane al căror creier nu prezintă niciuna dintre aceste condiții: în aceste cazuri, este vorba despre amintiri ale morții recuperate din alte vieți.

Nu toată lumea vede tunelul clasic și primitor: unii trăiesc în schimb un pasaj tulburător, într-o atmosferă de dezorientare. Acest lucru se întâmplă deoarece mediul perceput imediat după separarea de corpul fizic reflectă frecvența vibrațională la care este sincronizată partea subliminală a subiectului, determinată de personalitate, educație, cultură și experiență de viață. Cei care nu văd tunelul de lumină rămân în schimb "încâlciți" în straturi dimensionale mai apropiate de materie, adesea încă legați de persoane, locuri sau chestiuni nerezolvate din lumea fizică pe care tocmai au părăsit-o.
Un subiect mai delicat privește co-creațiile înșelătoare: se spune că anumite entități ar fi capabile să se deghizeze în rude, prieteni sau figuri religioase pentru a atrage un suflet dezîncarnat către lumini false de mângâiere, care în realitate sunt canale ce conduc către realități eterice de o natură foarte diferită. Mecanisme similare acționează și asupra persoanelor încă în viață, luând forma unor episoade trăite ca vise, de obicei uitate la trezire, dar uneori amintite cu o mare claritate, și recuperabile tocmai prin hipnoza regresivă.

Ședințele de hipnoză regresivă vorbesc adesea despre un ciclu evolutiv alcătuit din vieți pământești succesive, întrepătrunse cu faze de reîncarnare. De-a lungul acestui parcurs, atât în dimensiunea fizică, cât și în cea eterică, apare frecvent prezența unor entități care însoțesc ființele umane: figurile cunoscute în mod obișnuit drept "ghizi spirituali".
În timpul vieții pământești, contactul cu aceste entități se produce într-un mod subtil, prin telepatie: se traduce prin intuiții, presimțiri, senzații bruște, idei care par să vină din exterior. Acestea sunt semnale slabe, adesea filtrate, și uneori distorsionate, de cele cinci simțuri ale corpului fizic, ceea ce face ca ele să fie ușor interpretate greșit sau chiar deloc recunoscute. Au tendința de a deveni mai clare în stări alterate de conștiență, precum în timpul meditației, somnului sau, în special, al hipnozei. În dimensiunea eterică, liberă de limitele materiei, comunicarea ar fi în schimb mult mai directă, aproape comparabilă cu un dialog verbal.

Ceea ce întâlnește cel dezîncarnat imediat după moarte este o proiecție a propriei lumi interioare: un spațiu construit din emoții, convingeri și credințe personale, adesea surprinzător de asemănător, ca formă și reguli, cu lumea pământească tocmai lăsată în urmă. Unii descriu o primire pașnică din partea celor dragi care au trecut deja dincolo; alții relatează medii mai întunecate sau mai dezorientante, așteptând o prezență care să îi conducă în altă parte.

Tocmai în privința acestei prezențe trebuie păstrată o abordare critică, fără a o considera niciodată de la sine înțeleasă și fără a presupune în mod implicit că este liniștitoare. În spatele aspectului familiar al unui părinte, al unui prieten drag sau al unui învățător spiritual s-ar putea de fapt ascunde entități înșelătoare, capabile să se deghizeze pentru a orienta cel dezîncarnat către propriile scopuri. Dar precauția nu se aplică doar prezențelor rău intenționate. Chiar și atunci când este vorba despre entități cu adevărat binevoitoare, dezîncarnați cunoscuți sau necunoscuți, sau alte forme de prezență, relația de ghidare comportă totuși un risc structural: acela al dependenței. A te baza pe un ghid, a te lăsa condus și a crede că ai nevoie de el înseamnă a renunța, cel puțin parțial, la propria putere personală. Și tocmai în această predare, care implică ambele părți, cea care ghidează și cea care este ghidată, se înrădăcinează obstacolul în calea unei înțelegeri depline a drumului eliberării. Din această perspectivă, adevărata putere nu constă în a te baza pe cineva, oricât de bine intenționat, ci în conștiința individuală și în capacitatea de a co-crea în mod autonom propria experiență.

Ședințele de hipnoză regresivă readuc adesea imaginea unui ciclu evolutiv care nu se încheie odată cu moartea fizică, ci continuă prin vieți pământești succesive, întrepătrunse cu faze de odihnă și procesare în dimensiunea eterică. La sfârșitul fiecărei existențe, sufletul trece printr-o perioadă de tranziție, un loc de liniște în care să își "vindece rănile" experienței tocmai încheiate, înainte de a fi condus către o nouă întrupare, aleasă sau atribuită în funcție de drumul rămas de parcurs.

Fiecare viață poate fi citită ca un capitol dintr-o poveste mult mai lungă. Cel care se aventurează într-o regresie se poate regăsi traversând epoci și locuri care par desprinse dintr-un roman din alte vremuri, prin ceața unui sat medieval, sau sub cerul unei existențe trăite de partea cealaltă a lumii, recunoscând în acele lumi îndepărtate detalii, senzații, chiar talente care continuă să răsune în prezent. Dar întâlnirea dintre suflete este aspectul cel mai fermecător al acestei călătorii înapoi în timp. Aceleași prezențe par să se regăsească viață după viață, schimbând de fiecare dată epoca, legătura și chipul. Cineva care astăzi veghează asupra unui copil ar putea descoperi că, cu secole în urmă, tocmai el era acel copil; cineva care astăzi îi spune altcuiva "frate" ar fi putut împărtăși cu acesta, într-o altă viață, o iubire, o căsătorie, sau chiar o veche rivalitate niciodată cu adevărat rezolvată. Ca un dans care se repetă sub costume mereu schimbătoare, aceleași suflete ar reveni să se întâlnească de-a lungul timpului, întrepătrunzându-se când ca părinte și copil, când ca prieteni, când ca soți, când ca simpli străini care se ating pentru o clipă, retrăind, de fiecare dată dintr-un unghi nou, o poveste care îi leagă.

Nu totul, însă, decurge în linie dreaptă către creștere. Există și un posibil revers: a intra din nou într-o viață fără a o fi ales cu adevărat vreodată, ca și cum s-ar îndeplini un scenariu deja scris în altă parte, un destin pur și simplu îndurat, o judecată pe care simți că ești obligat să o asculți. Când lipsește această conștientizare, noua existență se transformă într-o pedeapsă de ispășit mai degrabă decât într-un drum de locuit, iar aceleași tipare de suferință, violență sau nedreptate tind să reapară, ținând persoana prizonieră pe o roată care continuă să se învârtă asupra ei însăși.

Karma dictează că orice rău provocat trebuie răsplătit în măsură proporțională: cel care a furat va fi la rândul său jefuit, cel care a umilit va fi umilit, cel care a ucis va fi ucis, poate într-o altă viață. Conform diferitelor școli de gândire, acest proces ar servi un scop pozitiv: permițând celui responsabil să înțeleagă răul provocat și să se maturizeze suficient încât să nu îl mai repete niciodată. Dar pentru ca cineva să sufere un rău, la un moment sau într-o viață viitoare, altcineva va trebui să fie cel care îl comite, rămânând la rândul său prins în același mecanism. În acest fel, roata karmei continuă să se învârtă într-o mișcare perpetuă, generând neîncetat suferință nouă și durere nouă.

O ființă umană nu are putere: ea este putere. Ceea ce gândește și ceea ce își dorește, în propriul spațiu, creează. Este întotdeauna ea, în cele din urmă, cea care creează ceea ce crede. Când cedează altora dreptul de a o judeca, autorizându-i să dea instrucțiuni de îndeplinit, tot ea este cea care le îndeplinește. Acest mecanism se bazează pe un act de cedare a puterii: a crede că o entitate este puternică o face reală în cadrul propriei experiențe. Karma, atunci, nu este atât o lege cosmică independentă de voința umană, cât rezultatul unei credințe profund înrădăcinate: a crede că trebuie să fii judecat și pedepsit ajunge, de fapt, să creeze chiar acea judecată și acea pedeapsă. A fi conștient că ești putere este singurul pas adevărat către coborârea de pe caruselul karmei.

Alături de karma de ispășit, există și opusul său aparent: "răsplata" rezervată celor care s-au remarcat, câștigând astfel o "misiune specială" rezervată doar câtorva aleși, înzestrați cu daruri și instrumente extraordinare. Fie că este o datorie de achitat sau un privilegiu de câștigat, mecanismul de fond rămâne același: a urma un destin sau o chemare ascunde o cedare a puterii personale către o autoritate externă. O misiune de viață autentică, dimpotrivă, izvorăște dintr-o alegere pe deplin conștientă, dintr-o voință autentică de a trăi acea experiență specifică, în timp ce toate celelalte posibilități rămân deschise, inclusiv aceea de a nu se reîncarna deloc, și de a avansa în schimb către alte forme de existență.

Ca în orice domeniu de studiu, înainte de a ajunge la concluzii plauzibile este necesar să observăm un fenomen de un număr considerabil de ori, până când apar rezultate care se repetă în mod constant. Prin intermediul a mii de ședințe de hipnoză regresivă, fiecare unică, cu informații provenite din cele mai variate situații, anumite elemente revin în mod ciclic, confirmând individualități, tipare și structuri bine definite. Din această masă de informații, adunate și asamblate cu răbdare de-a lungul timpului, prinde formă un fel de catalog, un catalog al entităților non-fizice și non-umane care interacționează cu ființele umane.
Mediul eteric este mult mai populat decât cel fizic, și este locuit de specii și rase complet necunoscute pe planul fizic. Multe dintre aceste specii eterice împărtășesc caracteristici genetice cu cele de pe planul fizic, iar din cauza asemănărilor lor morfologice și comportamentale, vom folosi sufixul "-oid" pentru a le identifica.
Anumite trăsături comportamentale determină unele ființe extraterestre eterice să interacționeze cu, sau să interfereze în, ființele umane fizice. Este un instinct de vânător cel care le conduce să adopte un comportament agresiv, motiv pentru care extratereștrii întâlniți cel mai frecvent în ședințele de hipnoză aparțin, în marea majoritate a cazurilor, clasei prădătorilor.

Entitatea Biologică Extraterestră (EBE), numită în mod obișnuit "Cenușiu", este descrisă ca o ființă cu piele gri-verzuie, cheală, cu ochi enormi ovali negri, fără nas (înlocuit de două orificii simple) și o fantă subțire în locul gurii. Nu are sex și nici capacitate reproductivă. Este un adevărat "robot biologic", creat printr-o tehnologie încă absentă pe planul fizic pământesc. Lipsit de corp emoțional și dotat cu o capacitate mentală redusă la strictul minim necesar, Cenușiul există exclusiv pentru a primi și îndeplini instrucțiuni, fără a le pune vreodată la îndoială. Este incapabil să își asigure propria supraviețuire dacă este privat de îndrumare externă.

Printre entitățile care, potrivit ședințelor de hipnoză regresivă, ar interfera cel mai frecvent cu ființele umane, reptiloizii ocupă un loc central. Aspectul lor seamănă îndeaproape cu reptilele terestre, șopârle, șerpi, crocodili, deși în general se prezintă într-o poziție verticală, cu membre anterioare asemănătoare brațelor. Nu este neobișnuit ca aceștia să ia forme hibride cu trăsături umane: un corp asemănător cu al nostru, dar cu piele solzoasă și o gură care rămâne închisă în timpul comunicării telepatice. Reptiloizii păstrează multe caracteristici ale reptilelor terestre: lipsiți de corp emoțional, acționează într-un mod pur instinctiv, conduși de programe orientate spre supraviețuire, hrănire și reproducere. Fiind incapabili să își genereze propriile emoții, au nevoie să le absoarbă din exterior pentru a se hrăni, la fel cum reptilele terestre trebuie să absoarbă căldura solară pentru a supraviețui.

În cadrul clasei reptiloizilor, se remarcă o castă de rang superior: draconienii, asociați cu figura dragonului, o prezență întâlnită universal în imaginația umană, deși citită în moduri opuse între Orient și Occident, un simbol al forței și înțelepciunii în culturile orientale, o întrupare a răului în Occident. Dragonul este descris ca o ființă care ar combina în sine trăsăturile unor specii diferite: forța reptilei, eleganța creaturilor înaripate, inteligența ființei umane.

După reptiloizi, insectoizii reprezintă o altă clasă de entități despre care se spune că interferează frecvent cu ființele umane. Forma cea mai recurentă este cea care seamănă cu o călugăriță, urmată mai rar de figuri care amintesc de lăcuste, greieri sau libelule, iar în cazuri și mai rare, furnici sau albine. Alături de aceștia se află arahnoizii, cu morfologii apropiate de păianjeni și scorpioni. Așa cum călugărițele și păianjenii fizici se camuflează în mediul lor pentru a vâna nederanjați, omologii lor eterici sunt capabili să absoarbă informații genetice de la alte ființe, inclusiv de la oameni, pentru a se prezenta sub aparențe familiare: persoane dragi, rude sau prieteni de încredere. Răbdarea este arma lor principală: așteaptă momentul în care prada își coboară apărarea pentru a se strecura în spațiul acesteia.

Umanoizii sunt entitățile cele mai asemănătoare cu ființele umane, dotate cu inteligență și conștiință de sine comparabile cu ale noastre. În majoritatea cazurilor se prezintă înalți și atletici, cu piele deschisă la culoare, ochi albaștri și păr blond lung, apărând uneori ca bătrâni înțelepți în robe, sau ca ființe angelice înaripate, forma lor depinzând de fondul cultural și religios al persoanei care îi percepe. Mai rar, sunt descriși și umanoizi de statură mai mică și ten mai închis, dar în aproape toate relatările, cei cu trăsături ariene domină scena, ființe care, într-un trecut nu foarte îndepărtat, au căutat să acapareze o mare putere pământească, interferând puternic în politica vremii prin "aleșii" lor pământești.

În imaginarul colectiv, se aude adesea vorbindu-se despre "ființe de lumină": figuri asemănătoare plasmei, uneori fără formă, alteori manifestându-se ca îngeri, înțelepți sau sfinți, întotdeauna învăluite într-o lumină atrăgătoare care transmite un sentiment de bunăstare. Dar a trata ființele de lumină ca pe o categorie de sine stătătoare este înșelător. A percepe o energie ca luminoasă înseamnă pur și simplu a o percepe dintr-o frecvență mai joasă decât a ta; observată dintr-o frecvență superioară, aceeași energie apare întunecată. "Luminos" și "întunecat" sunt termeni relativi, care depind exclusiv de punctul de vedere al observatorului, la fel ca privirea unei camere luminate de o fereastră: ziua pare întunecată, noaptea luminoasă, deși lumina din interiorul ei nu se schimbă niciodată. Din acest motiv, orice entitate, bine sau rău intenționată, s-ar putea prezenta drept o "ființă de lumină".

Există și alte clase de ființe extraterestre care intră în contact cu lumea noastră, deși mult mai rar decât cele deja descrise: amfibioizi, falconoizi (sau falconiformi), felinoizi, canoizi, octopusoizi, și încă altele. Dar mai ales printre hibrizi, ființe cu coduri genetice combinate fie natural, fie artificial, se găsește cea mai mare varietate.

Când interferența esoterică ajunge să controleze pe deplin voința unei persoane, fie sporadic, fie permanent, aceasta se numește posesiune. Voința, în realitate, nu este niciodată cu adevărat absentă, nici nu ar putea fi, întrucât noi înșine suntem voință, ci doar anihilată, adormită, gata să se trezească din nou de îndată ce găsește ocazia potrivită.

"Portalul viu" este o persoană care, datorită propriilor caracteristici genetice, funcționează ca o poartă necontrolată între planurile fizic și eteric, traversată de entități de toate felurile. Fenomenul apare atunci când o conștiință încă neconștientă pe deplin de sine, animală, sau extraterestră cu caracteristici similare, se întrupează într-o structură umană. Ca un copil aruncat la universitate fără a parcurge etapele intermediare, această conștiință nu dispune încă de instrumentele necesare pentru a gestiona accesul la propria dimensiune interioară, lăsând ușa deschisă oricui dorește să intre, până în momentul saltului său cuantic, un salt care poate avea loc în orice clipă, întrucât partea subliminală nu cunoaște limite de timp.

Posesiunea și portalul viu apar în mod spontan; controlul mental reprezintă același mecanism, folosit în mod intenționat de cei care înțeleg principiile sale de funcționare. Se spune că mici grupuri secrete, ocupând poziții-cheie în angrenajul sistemului și asistate de tehnologii neconvenționale, ar fi capabile să creeze atentatori sinucigași sau asasini plătiți în scopuri politice, dar și să împingă oameni obișnuiți către o "nebunie" ucigașă bruscă, cu scopul de a șoca opinia publică și, de exemplu, de a facilita introducerea unor legi tot mai restrictive.

A interfera cu o singură persoană înseamnă a-i influența gândurile, temerile, deciziile zilnice. A interfera cu cineva aflat în vârful unei instituții religioase, al unui partid politic sau al unui ordin inițiatic înseamnă a putea orienta sistemul de credințe al milioane de oameni. Ocultismul rămâne rezervat unui cerc restrâns de persoane, adesea destinate să dețină roluri-cheie în cadrul sistemului de putere. Prin ritualuri, simboluri și practici esoterice, cei care obțin acces stabilesc contact cu dimensiunile subtile într-un mod mai direct și, într-o oarecare măsură, mai conștient, sau cel puțin semi-conștient, decât credinciosul obișnuit.

Economia însăși este fundamentul pe care se sprijină producția de bogăție: munca, bunurile și serviciile generate de mulțime, dar această bogăție este deturnată treptat și canalizată spre vârful piramidei. Prin instrumente financiare sofisticate, datorie, dobânzi, speculație și derivate, mecanisme capabile să transfere valoare de la cei care o produc la cei care o gestionează, fără să fie necesară nicio producție reală care să o justifice. Prin controlul masei monetare: fiecare nouă emisiune de monedă, aparent neutră, produce de fapt o extragere tăcută de valoare din toată moneda deja aflată în circulație. Finanțele și politica monetară devin astfel canalul vertical prin care energia economică generată la bază curge înapoi spre vârf. Alături de aceste mecanisme mai subtile, fiscalitatea reprezintă o taxare directă și declarată: o parte din ceea ce fiecare persoană produce prin propria muncă este absorbită la sursă, în mod continuu și instituțional. Așa cum anumite entități absorb energie eterică de la indivizii pe care îi parazitează, în același mod acest sistem absoarbe energie economică de la cei care o generează. Ceea ce face acest mecanism eficient este capacitatea sa de a se prezenta drept necesar, corect, chiar datorat: nimeni nu pune la îndoială legitimitatea plății impozitelor. Controlul funcționează cel mai bine atunci când nici măcar nu este perceput ca fiind control.
Ho corretto solo la parte segnalata ("reflux înapoi" → "curge înapoi"); il resto del paragrafo era già corretto. Vuoi che ti riscriva anche tutte le altre sezioni per intero, oppure ti basta questo paragrafo corretto da incollare al posto di quello attuale?

Einstein a spus odată: "Singurul lucru care interferează cu învățarea mea este educația mea."
Încă din primii ani de școală, și apoi pe tot parcursul până la studiile universitare, sistemul educațional stabilește criteriile prin care o persoană își formează gândirea și interpretează lumea: ce să considere adevărat, ce este posibil, ce întrebări este legitim să pună și care nu sunt. El modelează întregul cadru cu care generațiile succesive își vor construi fiecare gând. Informația și mass-media țin persoana în cadrul aceluiași tipar: modul în care evenimentele curente sunt selectate, relatate, accentuate sau trecute sub tăcere definește, zi de zi, ceea ce un întreg colectiv consideră relevant, normal sau inacceptabil. Și mai subtil este rolul divertismentului, al filmului, al muzicii, al ficțiunii, care, tocmai pentru că nu se prezintă niciodată ca un instrument de persuasiune, ci ca simplu timp liber, reușește să transmită valori și modele comportamentale fără a întâmpina nicio rezistență critică. Nu cere să fie evaluat, ci doar să fie savurat.

O mare parte a progresului științific și tehnologic nu se naște dintr-un proces pur uman de cercetare și experimentare, ci dintr-o transmisie autentică: inteligențe aparținând altor dimensiuni comunică telepatic, sub formă de intuiții, inspirații sau creativitate, cu persoane de înaltă susceptibilitate și capacitate intelectuală ridicată, capabile să primească aceste informații și să le traducă, pe planul fizic, în ceea ce lumea ajunge apoi să cunoască drept descoperire sau invenție. Alături de funcția pământească a fiecărei descoperiri științifice sau tehnologice, există un al doilea nivel, cunoscut doar de puțini, care produce efecte eterice colaterale, funcționale echilibrului sistemic și destinate să rămână ascunse pentru ca acest echilibru să se poată menține.